Doamne Iisuse Hristoase, cu inimile smerite, şi capetele la pămînt, Te rugăm ca frumuseţea şi veşnicia aceasta Ortodoxă să fie înţeleasă fără părtinire, desăvîrşindu-se marea Ta biruinţă, că Tu eşti “Calea, Adevărul şi Viaţa”.
luni, 31 martie 2014
sâmbătă, 29 martie 2014
Între postire şi postare
Gluma e că venise cineva la Părintele Iustin Pârvu parcă să-l întrebe dacă nu are vreun post liber să-i dea şi lui, iar răspunsul Părintelui a fost că la mănăstire ei nu au posturi, ei au postiri. Un frumos joc de cuvinte, nu?
joi, 27 martie 2014
Naşul 3
Nu, nu cel cu televiziunea, adevăratul naş, Al Pacino, am văzut filmul aseară, nu-l mai văzusem. În regia şi scenariul lui Copola. O amestecătură de religie, bani şi violenţe, cu câteva sfaturi demne de un pateric postmodern. Zice la un moment dat Al Pacino: nu-ţi urî duşmanul pentru că o sa-ţi ocupi prea mult timp mintea cu asta. Extrem de dramatic, mai ales spre final, filmul devine o adevărată operetă transpusă, de mare efect regizoral...
miercuri, 26 martie 2014
Inginerii, comuniştii şi extratereştrii
Am un amic care, într-o vreme, când mă vedeam cu el la bere, pregătea o lucrare de doctorat în fenomenul literaturii SF din vremea comunistă. E cunoscut faptul că adepţii comunismului ardeau cărţi şi închideau şcoli, aşa cum s-a întâmplat cu facultatea de psihologie, dar, la un momentdat, toate librăriile şi bibliotecile deveniseră neîncăpătoare pentru literatura SF. De ce acest lucru, vă întrebaţi poate. L-am întrebat şi eu pe amicul doctorand. Iată ce mi-a răspuns:
„Era despre viitor care trebuia sa fie comunist. Era vorba de stiinta nu era vorba de Dumnezeu. O literatura pentru cei cu profesii tehnice. Cei mai multi scriitori de SF sunt ingineri.”
Lămuritor sau nu, comuniştii aşteaptă încă extratereştrii. Care i-ar scoate din negura propriei nepăsări. Omul, stăpânul Universului. Şi nu Dumnezeu. Probabil d-aia...
„Era despre viitor care trebuia sa fie comunist. Era vorba de stiinta nu era vorba de Dumnezeu. O literatura pentru cei cu profesii tehnice. Cei mai multi scriitori de SF sunt ingineri.”
Lămuritor sau nu, comuniştii aşteaptă încă extratereştrii. Care i-ar scoate din negura propriei nepăsări. Omul, stăpânul Universului. Şi nu Dumnezeu. Probabil d-aia...
marți, 25 martie 2014
Petre Ţuţea despre filosofi şi filosofii:
În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireti teoria adevărului dublu: secundum fidem - adevărul după credintă si secundum rationem - adevărul după ratiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească pînă îi ia dracul... Că poti, în filozofie, să rătăcesti pînă devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.
Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
luni, 24 martie 2014
Biserica din Buzescu
Între Roşiorii de Vede şi Alexandria există un sat, renumit prin kitsch-ul ţiganilor de acolo, pe nume Buzescu. Ce nu ştie şi mai ales nu vede lumea care trece pe acolo este unicitatea bisericii, aşezată intr-o răscruce de drumuri. Biserica din Buzescu are mai bine de 100 de ani şi este singura din ţară care are 4 uşi aşezate în funcţie de punctele cardinale. Judecând la rece te aştepţi ca biserica să aibă Altarul în mijlocul construcţiei. Dar nu e aşa. Rămâne însă întrebarea: prin uşile acelea, intri sau ieşi?
Shogun
Oricât de comercial vi s-ar părea, romanul lui James Cavell încearcă să spună ceva. Mai exact că orice civilizaţie dezvoltată devine la un momentdat opresivă. Iar societăţile dezvoltate, de câteva decenii încoace, s-au influenţat unele pe altele până la progresul final. S-ar putea gândi cineva la tradiţie ca la un act de manipulare prin sistem?
joi, 20 martie 2014
Sate şi sate-liţi
Satele de pe malul Dunării, dinspre Zimnicea spre Turnul Severin, sunt de o sărăcie frumoasă. Există şi sărăcie bogată: oamenii care au venit de prin ţări străine şi au găsit de cuviinţă să-ţi ridice turla casei mai sus de crucea bisericii.
Singura problemă a acestei sărăcii e că nu se acordează cu mediul. Un albastru deschis sau un alb imaculat ar fi imprimat acestor sate o stare de linişte a propriei conştiinţe colective. Mai mult, acoperişul din ţiglă, ar oferi, de undeva de deasupra, orizontul unei salvări. Încadrate între biserică, primărie şi ceva şcoală, aceste sate păstrează încă bucuria unei vieţi de apoi.
Singura problemă a acestei sărăcii e că nu se acordează cu mediul. Un albastru deschis sau un alb imaculat ar fi imprimat acestor sate o stare de linişte a propriei conştiinţe colective. Mai mult, acoperişul din ţiglă, ar oferi, de undeva de deasupra, orizontul unei salvări. Încadrate între biserică, primărie şi ceva şcoală, aceste sate păstrează încă bucuria unei vieţi de apoi.
miercuri, 19 martie 2014
Despre taina ascultării la Mănăstirea Brânceni, judeţul Teleorman
Doamne ajută Măicuţă!
Doamne ajută!
Puteţi să îmi răspundeţi la câteva întrebări?
Nu, când vine Maica Stareţă vă răspunde ea.
Bună dimineaţa! Sunteţi Măicuţa Stareţă?
Da.
Puteţi vă rog să îmi răspundeţi la o întrebare?
Păi cine sunteţi?
I-am spus şi unei măicuţe mai devreme, când vă aşteptam, fac un site de călătorii despre oameni şi locuri frumoase. Ăsta ar fi motivul...
Aveţi aprobare de la Prea Sfinţitul?
Nu.
Atunci nu pot să vă răspund.
Dar de ce nu puteţi să îmi spuneţi?
Pentru că mi se pare normal într-o mănăstire, fiind mai marele nostru Episcop, să facem ascultare, nu? Noi mergem pe ascultare, în mănăstire se merge pe ascultare.
Da?
Şi fiecare merge pe ascultare de...
Am înţeles.
Nu, cum vi se pare normal?
Păi, mi se părea că nişte cuvinte de încurajare pentru credincioşii care se nevoiesc aţi putea să îmi spuneţi.
Da, bineînţeles. Corect, corect. Nişte cuvinte de încurajare pentru credincioşii... cel mai bine este să încurajăm pe credincioşi să vină la biserică.
Da?
Să asculte Cuvântul Lui Dumnezeu, să asculte Evanghelia, să postească, nu? Mi se pare normal. Că fiind postul, un post al Paştelui care este un post mai aspru... asta ar trebui, să ne apropiem de biserică şi să venim la biserică. Că numai în biserică putem să găsim Cuvântul Lui Dumnezeu. Biserica e casa Lui Dumnezeu şi aicea trebuie să venim şi să-l găsim pe Dumnezeu.
Excelent Măicuţă, păi asta şi vroiam de la dumneavostră.
Deci tot m-aţi înregistrat?
Da.
Doamne ajută!
Puteţi să îmi răspundeţi la câteva întrebări?
Nu, când vine Maica Stareţă vă răspunde ea.
Bună dimineaţa! Sunteţi Măicuţa Stareţă?
Da.
Puteţi vă rog să îmi răspundeţi la o întrebare?
Păi cine sunteţi?
I-am spus şi unei măicuţe mai devreme, când vă aşteptam, fac un site de călătorii despre oameni şi locuri frumoase. Ăsta ar fi motivul...
Aveţi aprobare de la Prea Sfinţitul?
Nu.
Atunci nu pot să vă răspund.
Dar de ce nu puteţi să îmi spuneţi?
Pentru că mi se pare normal într-o mănăstire, fiind mai marele nostru Episcop, să facem ascultare, nu? Noi mergem pe ascultare, în mănăstire se merge pe ascultare.
Da?
Şi fiecare merge pe ascultare de...
Am înţeles.
Nu, cum vi se pare normal?
Păi, mi se părea că nişte cuvinte de încurajare pentru credincioşii care se nevoiesc aţi putea să îmi spuneţi.
Da, bineînţeles. Corect, corect. Nişte cuvinte de încurajare pentru credincioşii... cel mai bine este să încurajăm pe credincioşi să vină la biserică.
Da?
Să asculte Cuvântul Lui Dumnezeu, să asculte Evanghelia, să postească, nu? Mi se pare normal. Că fiind postul, un post al Paştelui care este un post mai aspru... asta ar trebui, să ne apropiem de biserică şi să venim la biserică. Că numai în biserică putem să găsim Cuvântul Lui Dumnezeu. Biserica e casa Lui Dumnezeu şi aicea trebuie să venim şi să-l găsim pe Dumnezeu.
Excelent Măicuţă, păi asta şi vroiam de la dumneavostră.
Deci tot m-aţi înregistrat?
Da.
marți, 18 martie 2014
Mănăstirea Năsturelu
Când te gândeşti la Polul Sud al monahismului românesc te gândeşti poate la Deşertul Tătarilor sau la invaziile lor. Într-un loc cu puţină verdeaţă, nu mi s-a arătat nicio călugăriţă. În mod evident intrasem într-un loc al ascetismului măicesc.
Ştiut doar de ele, păstrate de ele, biserica mănăstirii se aşează sămeţ pe o unduire de deal.
În partea opusă, Dunărea.
Uşile pecetluite de celofan lăsau să se îndrevadă neconstrucţia Altarului. Semn al unei rugăciuni în devenire.
Revin, mi-am zis, lăsând în spate vântul arid al trecerii peste cea mai sudică mănăstire a României.
Ştiut doar de ele, păstrate de ele, biserica mănăstirii se aşează sămeţ pe o unduire de deal.
În partea opusă, Dunărea.
Uşile pecetluite de celofan lăsau să se îndrevadă neconstrucţia Altarului. Semn al unei rugăciuni în devenire.
Revin, mi-am zis, lăsând în spate vântul arid al trecerii peste cea mai sudică mănăstire a României.
luni, 17 martie 2014
Sfântul Patrick
Astăzi catolicii îl serbează pe Sfântul Patrick, patronul Irlandei şi Islandei, pentru care Zelea Codreanu avea o consideraţie deosebită.
Părintele Cleopa despre Idolul Noroc:
Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?
Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.
Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.
Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.
Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.
Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.
Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "
Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.
Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.
Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?
Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.
Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.
Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!
Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.
Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.
Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.
Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.
Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.
Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "
Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.
Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.
Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?
Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.
Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.
Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!
sâmbătă, 15 martie 2014
vineri, 14 martie 2014
Părintele Arsenie Boca, vorbe despre viaţă:
Viaţa noastră, în dezvoltarea ei, are 3 faze:
- faza vegetativă, până la naştere
- faza biopsihică, fără limite precise
- şi faza duhovnicească.
Mulţi nu trăiesc decât primele două faze ale vieţii, iar mai sus nici n-au gândit să ajungă. Trăind într-o căsătorie cu aceştia, nu poţi fi decât într-un permanent dezechilibru cu cerinţele duhului. Viaţa acestora e o înjurătură continuă la adresa duhului, iar pentru partea creştină e un fel de mucenicie fără nădejde sigură.
- faza vegetativă, până la naştere
- faza biopsihică, fără limite precise
- şi faza duhovnicească.
Mulţi nu trăiesc decât primele două faze ale vieţii, iar mai sus nici n-au gândit să ajungă. Trăind într-o căsătorie cu aceştia, nu poţi fi decât într-un permanent dezechilibru cu cerinţele duhului. Viaţa acestora e o înjurătură continuă la adresa duhului, iar pentru partea creştină e un fel de mucenicie fără nădejde sigură.
miercuri, 12 martie 2014
Petre Ţuţea despre legionari şi comunişti:
"La comunişti, dacă nu eşti cu ei - sau nu mai eşti cu ei - înseamnă că eşti legionar. De ce acest ''sindrom legionar'' la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sînt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii."
marți, 11 martie 2014
Interviu cu Părintele Martinian de la Sfânta Mănăstire Adămeşti din Teleorman: „Trebuie rugăciunea şi nădejdea”
Gata, a pornit Părinte (reportofonul).
Cine sunt eu, sunt un nimica, de nebăgat în seamă, că, nu vin dintr-o lume deosebită, vin din Câmpia Romanaţeană, unde, nu cresc valori.
Pe aici nu cresc? Sau pe acolo?!
Nu cresc ca în Moldova, ca în Dâmboviţa unde s-a format limba literară română.
Ştiu că aţi făcut parte din Frăţiile de Cruce, nu?
Spunem puţin, nu spunem mult acum.
S-a trecut cu vremea aia, că era periculos să spui...
Acuma e, că nu mai e?
(...râde...)
Eram elev la Arad atuncia. Şi ne-au dus sa strigăm pe stradă Heil Hitler.
Păi se confunda mişcarea nazistă cu aia legionară, că asta din urmă era naţional creştină?
Pentru noi era dăunătoare pentru că pe urmă au venit comuniştii cu auto-biografiile. Şi într-o autobiografie am scris că fusăsem înscris într-o fraţie de cruce. Şi cetăţeanul mi-a atras atenţia că nu e bine.
Şi aşa aţi scăpat? Cum de nu v-au luat aştia?
Păi ce eram, eram elev, şi ...
Da, dar pe alţii i-au arestat.
Păi, câţi ani aveam atuncea? Cred că 17-18 ani aveam şi noi făceam cum ne dirijau pedagogii, cei de la şcoală de acolo.
N-aveţi amintiri frumoase faţă de perioada aia? Eraţi totuşi tânăr, la început de drum?
Ne vedeam de carte.
Da?
Ne vedeam de ale noastre. De sărăcia noastră. Că ce era atuncia? În timpul razboiului era ca vai de lume.
Să înţeleg că a fost şi multă propagandă în timpul Frăţiilor de Cruce?
La noi nu prea ajungea, că noi eram la Internat.
Oamenii ar fi bucuroşi să mai audă lucruri d-astea pentru că sunt puţini care îşi mai amintesc sau care au trăit aceste vremuri şi care sunt şi în călugărie.
Dacă ne mai puteţi spune ceva desprea asta, dacă nu schimbăm subiectul.
Nu...
(râd eu de data asta)
Părinte, spuneţi-mi ce sfaturi aveţi pentru creştini în perioada asta a Postului?
Sfaturi sunt multe, da cine le îndeplineşte? Asta e problema. Cine le îndeplineşte? E foarte bine ca să citim, să ascultăm şi să îndeplinim, să nu trecem cu vederea aşa uşor. Că, Părinţii au scris multe lucrări şi noi le-am citit de multe ori şi am trecut peste ele, nu le-am dat importanţă. Dar, cu timpul, îţi aminteşti de ele şi vezi că îţi erau folositoare şi nu le-ai urmat.
Ştiţi cum se zice, Biserica pe Pământ e Luptătoare şi în Cer e Învingătoare. Frăţia voastră încercaţi sa îmi spuneţi că şi pe pământ e învingătoare?
Depinde de individ. Pentru unii da, pentru alţii nu.
Patronul meu, Părintele Martinian s-a remarcat prin asta, că, decât să facă un păcat împotriva dragostei lui Dumnezeu, a intrat în foc, ca să vadă dacă poate suporta focul acesta vremelnic atuncia, să accepte păcatul că va suporta şi focul cel veşnic. Ca să nu ajungă la păcat s-a aruncat în apa mării şi nu s-a aruncat cu gândul să ajungă la mal, să scape, că era imposibil ca într-o zi întreagă să ajungă până la ţărm, dar, au venit doi delfini şi a navigat pe spatele delfinilor şi l-a scos Dumnezeu la ţărm. Deci El şi-a riscat viaţa, mai bine să nu mai fie decât să păcătuiască. Icoana Sfântului Martinian la o mănăstire este aşa cu sfatul: fugi călugărule în pustie şi te mântuieşte!
Multe sunt încercările, multe sunt nevoinţele în lume.
Credeţi că se mai poate vorbi acum de nişte canoane vechi, nu canoane, nişte reguli ale mântuirii vechi? Nu oare trebuie să se adapteze omul după condiţiile astea de acum? Şi mă gândesc acum, urmează să vă întreb şi asta, suntem în era electronicii, toată lumea e cu ochii ba în televizor, ba în calculator, ba în nu ştiu ce, eee, în vremurile astea până la urmă tot de respectat ce zic Sfinţii Părinţi e sau trebuie adaptată vorba?
Se pune întrebarea, ne-o puneam fiecare, dacă aceste noutăţi ale erei prezente nu înseamnă începutul Apocalisei. Sunt lucrări neobijnuite, cu televizoare, cu internetul, ştiţi mai bine ăştia din lume.
Ce părere aveţi de actele astea cu cip, actele biometrice? Că toată lumea vorbeşte despre asta. Să le luăm, să nu le luăm?
Sunt străin de subiect. Nu mă mai interesează.
Vă întreb cu temere, pentru că e un subiect foarte sensibil şi multă lume a făcut din asta propagandă. Vorbesc toată ziua ba să le luăm, ba să nu le luăm, şi unii creştini ajung să nu mai priceapă nimic.
Da...
Călugărul când intră în călugărie depune un jurământ, că se leapadă de lume. Aşa că, noi ne vedem de alea noastre. De păcatele noastre.
De când sunteţi Părinte în călugărie?
Din 2006. Atuncia am venit aici. La bătrâneţe.
Câţi ani aveţi acum?
Peste câteva luni împlinesc 90.
Mulţi înainte!
Mulţam asemenea! Să mă depăşeşti! Că, acuma, vremurile sunt mai uşoare, nu sunt ca cele pe care le-am apucat eu: cu război, cu foamete, cu, comunism.
Nu mai e stresul de atuncia. Şi după asta, mult timp în comunism, stăteai cu frică, mâine mai eşti în serviciu, nu mai eşti?
Părintele Calciu Dumitreasa zicea că pe vremea comuniştilor te puteai dezvolta oricât vroiai în sus, dar nu în lateral. Acum, zicea el, se poate pe lăţime cât vrei, dar mai puţin în sus. Dacă vreţi să comentaţi asta, doar dacă vreţi.
Era la Biserica Dobroteasa, aproape de cartierul meu, l-am cunoscut numai aşa, din vedere.
În vremea comunismului, atuncia, omul putea să facă pentru sine, pentru ascensiune, cu cât erau greutăţile mai mari cu atât erau roadele mai scumpe, acţiunile mai apreciate.
Atunci erau nişte lumini ale bisericii, nişte îndrumători, la care alergam şi ne foloseam.
Puteţi da câteva exemple?
Era la Antim Părintele Sofian, o perioadă de timp cât a fost la canal, la Balta Albă, ne-a lipsit foarte mult. În perioada aceea era răposatul Patriarh Iustin Moisescu, apoi, al treilea era părintele Cleopa. Părintele Arsenie Boca a venit mai târziu. Erau trei aşi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cei mai puternici.
Şi mergeaţi după cuvinte de învăţătură, nu?
Păi era aşa, mergeam la Mănăstire la Antim aproape zilnic, şi la slijbele de seară, la vecernii, vorbea Părintele Sofian şi mulţimea venea acolo jos să-l asculte.
Patriarhul Iustin Moisescu era considerat cel mai deştept.
Omul are posibilităţi să se înduhovnicească, numai dorinţă să aibă. Şi bineînţeles, în primul rând, rugăciunea.
Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea în general?
În general, că a inimii e greu de ajuns la ea. Eu ştiu despre ea din tinereţe, da, crezi că am făcut vreun pas? S-a scris multe despre ea, în vremea tinereţii mele apăruse cartea Părintelui Paisie Velicicovschi cu sfaturi pentru această rugăciune.
De la Optima, nu?
Da, dar el a fost aicea la noi, la Neamţ şi la Dragomirna.
În legătură cu ţara noastră...
Venise un rus la Rugul Aprins, unde era şi Părintele Sofian, Ioan Gulighin, sau aşa ceva, şi el era foarte înaintat se zice în rugăciunea inimii.
El statea cuminte în strana lui, în dreapta acolo, lângă strană. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el pe urmă. Eu îi vedeam acolo la Antim, dar nu intram în legătură cu ei. Erau cu funcţiile lor, oameni mai în vârstă, îl vedeam şi pe Părintele Daniil Sandu Tudor.
Omul trebuie să alerge la rugăciune, că, se întâmplă aşa, că unele lucruri nu ştii de unde sunt. Da... Dacă de exemplu nu găseşti ceva şi zici Tatăl nostru, imediat te descurci. Dar se pune întrebarea, e de la Dumnezeu sau să nu fie o înşelare de la cel rău?
Că, a fost aşa, a fost un cerc spiritist, şi ei ziceau că sunt pe calea cea bună, pentru că la orice şedinţă pe care o încep rostesc Tatăl nostru. Şi cu asta am argumentat Părintelui Cleopa că nu e lucrare de la cel rău. Dar Părintele a zis că nu, poate să fie înşelare, că cel rău te ţine şi la rugăciune, te înalţă, ca de la mai mare înălţime să cazi, să cazi mai adânc. Şi mi-a dat un exemplu: un Părinte se considera că este inbunătăţit şi Dumnezeu a rânduit ca să meargă un alt călugăr la el şi l-a întrebat: da, cu rugăciunea cum stai? Şi ăsta a zis bine, foarte bine: în fiecare seară vine un înger şi mă scoală la rugăciune, scoală Părinte la rugăciune! Celălat i-a spus: Părinte, să nu fie o înşelare. L-ai întrebat cine este? Să-l întrebi. S-a culcat înşelatul şi a venit presupusul înger să-l scoale la rugăciune. Şi el a zis: da tu cine eşti? şi s-a închinat, şi a dispărut.
Sunt multe fapte la care trebuie să fim atenţi în post. Trebuie rugăciunea şi nădejdea.
Pe Părintele Cleopa unde îl întâlneaţi?
La Antim l-am întâlnit prima dată. Şi pe urmă la Sihăstria.
Şi pe Părintele Arsenie Boca l-aţi cunoscut?
În Bucureşti, când picta la Biserica Sfântul Elefterie.
Cu Rugul Aprins ce au avut ăştia Părinte?
Şi cei care nu era în mişcare, unii dintre ei, dar care ştiau despre ea au fost fie închişi, fie băgaţi la munca de jos. La Antim rămăsăseră numai câţiva, au adus de la Plumbuita pe un Părinte care slujea. El era tânăr, da scăpase de aşa zisul anturaj. Şi pe urmă a devenit stareţ la Plumbuita acolo. Şi a fost deputat în Marea Adunare. Simion Tatu.
Părinte, mai spuneţi-ne un cuvânt de învăţătură pentru final.
Păi, cuvânt de învăţătură e ăsta, în primul rând să meargă omul la biserică, să nu se lenevească, să nu-i scape Duminica şi Sărbătoarea că acolo se face legătura cu Dumnezeu. Este şi rugăciunea particulară, dar, important, este Sfânta Liturghie, să nu lipsească omul şi dacă se duce să fie atent, măcar la momentele pricipale din Sfânta Liturghie când se face Sfinţirea Tainelor, să nu vorbească, să nu vagabondeze cu mintea, că e foarte greu totuşi să-ţi stăpâneşti gândurile. Şi să nu iasă din biserică în timpul slujbei, e păcat deosebit să pleci şi să nu revii.
Şi să se spovedească omul. De câte ori cade. De câte ori cade să se ridice. Se întâmplă lucruri grozave, sunt oameni care ajung la bătrâneţe şi nu s-au spovedit în viaţa lor. Taică-meu a spovedit pe unul când să moară, la şaptezeci şi ceva de ani pentru prima dată.
Şi de împărtăşit, cum e?
Împărtăşania e suficientă şi o singură dată, dar să fii vrednic. Părintele Adrian Făgeţeanu de la Antim zicea că în primul rând spovedania contează, că împărtăşania ţi-o dă Dumnezeu dacă eşti vrednic. Dacă iei cu nevrednicie, osândă-ţi faci. Tâlharul de pe cruce s-a Spovedit, nu s-a Împărtăşit şi a ajuns în Rai. Deci contează căinţa, părerea de rău a omului. Când se duce omul la Sfintele Taine nepregătit, mai rău îşi face. Contează spoveditul şi Dumnezeu alege.
Cine sunt eu, sunt un nimica, de nebăgat în seamă, că, nu vin dintr-o lume deosebită, vin din Câmpia Romanaţeană, unde, nu cresc valori.
Pe aici nu cresc? Sau pe acolo?!
Nu cresc ca în Moldova, ca în Dâmboviţa unde s-a format limba literară română.
Ştiu că aţi făcut parte din Frăţiile de Cruce, nu?
Spunem puţin, nu spunem mult acum.
S-a trecut cu vremea aia, că era periculos să spui...
Acuma e, că nu mai e?
(...râde...)
Eram elev la Arad atuncia. Şi ne-au dus sa strigăm pe stradă Heil Hitler.
Păi se confunda mişcarea nazistă cu aia legionară, că asta din urmă era naţional creştină?
Pentru noi era dăunătoare pentru că pe urmă au venit comuniştii cu auto-biografiile. Şi într-o autobiografie am scris că fusăsem înscris într-o fraţie de cruce. Şi cetăţeanul mi-a atras atenţia că nu e bine.
Şi aşa aţi scăpat? Cum de nu v-au luat aştia?
Păi ce eram, eram elev, şi ...
Da, dar pe alţii i-au arestat.
Păi, câţi ani aveam atuncea? Cred că 17-18 ani aveam şi noi făceam cum ne dirijau pedagogii, cei de la şcoală de acolo.
N-aveţi amintiri frumoase faţă de perioada aia? Eraţi totuşi tânăr, la început de drum?
Ne vedeam de carte.
Da?
Ne vedeam de ale noastre. De sărăcia noastră. Că ce era atuncia? În timpul razboiului era ca vai de lume.
Să înţeleg că a fost şi multă propagandă în timpul Frăţiilor de Cruce?
La noi nu prea ajungea, că noi eram la Internat.
Oamenii ar fi bucuroşi să mai audă lucruri d-astea pentru că sunt puţini care îşi mai amintesc sau care au trăit aceste vremuri şi care sunt şi în călugărie.
Dacă ne mai puteţi spune ceva desprea asta, dacă nu schimbăm subiectul.
Nu...
(râd eu de data asta)
Părinte, spuneţi-mi ce sfaturi aveţi pentru creştini în perioada asta a Postului?
Sfaturi sunt multe, da cine le îndeplineşte? Asta e problema. Cine le îndeplineşte? E foarte bine ca să citim, să ascultăm şi să îndeplinim, să nu trecem cu vederea aşa uşor. Că, Părinţii au scris multe lucrări şi noi le-am citit de multe ori şi am trecut peste ele, nu le-am dat importanţă. Dar, cu timpul, îţi aminteşti de ele şi vezi că îţi erau folositoare şi nu le-ai urmat.
Ştiţi cum se zice, Biserica pe Pământ e Luptătoare şi în Cer e Învingătoare. Frăţia voastră încercaţi sa îmi spuneţi că şi pe pământ e învingătoare?
Depinde de individ. Pentru unii da, pentru alţii nu.
Patronul meu, Părintele Martinian s-a remarcat prin asta, că, decât să facă un păcat împotriva dragostei lui Dumnezeu, a intrat în foc, ca să vadă dacă poate suporta focul acesta vremelnic atuncia, să accepte păcatul că va suporta şi focul cel veşnic. Ca să nu ajungă la păcat s-a aruncat în apa mării şi nu s-a aruncat cu gândul să ajungă la mal, să scape, că era imposibil ca într-o zi întreagă să ajungă până la ţărm, dar, au venit doi delfini şi a navigat pe spatele delfinilor şi l-a scos Dumnezeu la ţărm. Deci El şi-a riscat viaţa, mai bine să nu mai fie decât să păcătuiască. Icoana Sfântului Martinian la o mănăstire este aşa cu sfatul: fugi călugărule în pustie şi te mântuieşte!
Multe sunt încercările, multe sunt nevoinţele în lume.
Credeţi că se mai poate vorbi acum de nişte canoane vechi, nu canoane, nişte reguli ale mântuirii vechi? Nu oare trebuie să se adapteze omul după condiţiile astea de acum? Şi mă gândesc acum, urmează să vă întreb şi asta, suntem în era electronicii, toată lumea e cu ochii ba în televizor, ba în calculator, ba în nu ştiu ce, eee, în vremurile astea până la urmă tot de respectat ce zic Sfinţii Părinţi e sau trebuie adaptată vorba?
Se pune întrebarea, ne-o puneam fiecare, dacă aceste noutăţi ale erei prezente nu înseamnă începutul Apocalisei. Sunt lucrări neobijnuite, cu televizoare, cu internetul, ştiţi mai bine ăştia din lume.
Ce părere aveţi de actele astea cu cip, actele biometrice? Că toată lumea vorbeşte despre asta. Să le luăm, să nu le luăm?
Sunt străin de subiect. Nu mă mai interesează.
Vă întreb cu temere, pentru că e un subiect foarte sensibil şi multă lume a făcut din asta propagandă. Vorbesc toată ziua ba să le luăm, ba să nu le luăm, şi unii creştini ajung să nu mai priceapă nimic.
Da...
Călugărul când intră în călugărie depune un jurământ, că se leapadă de lume. Aşa că, noi ne vedem de alea noastre. De păcatele noastre.
De când sunteţi Părinte în călugărie?
Din 2006. Atuncia am venit aici. La bătrâneţe.
Câţi ani aveţi acum?
Peste câteva luni împlinesc 90.
Mulţi înainte!
Mulţam asemenea! Să mă depăşeşti! Că, acuma, vremurile sunt mai uşoare, nu sunt ca cele pe care le-am apucat eu: cu război, cu foamete, cu, comunism.
Nu mai e stresul de atuncia. Şi după asta, mult timp în comunism, stăteai cu frică, mâine mai eşti în serviciu, nu mai eşti?
Părintele Calciu Dumitreasa zicea că pe vremea comuniştilor te puteai dezvolta oricât vroiai în sus, dar nu în lateral. Acum, zicea el, se poate pe lăţime cât vrei, dar mai puţin în sus. Dacă vreţi să comentaţi asta, doar dacă vreţi.
Era la Biserica Dobroteasa, aproape de cartierul meu, l-am cunoscut numai aşa, din vedere.
În vremea comunismului, atuncia, omul putea să facă pentru sine, pentru ascensiune, cu cât erau greutăţile mai mari cu atât erau roadele mai scumpe, acţiunile mai apreciate.
Atunci erau nişte lumini ale bisericii, nişte îndrumători, la care alergam şi ne foloseam.
Puteţi da câteva exemple?
Era la Antim Părintele Sofian, o perioadă de timp cât a fost la canal, la Balta Albă, ne-a lipsit foarte mult. În perioada aceea era răposatul Patriarh Iustin Moisescu, apoi, al treilea era părintele Cleopa. Părintele Arsenie Boca a venit mai târziu. Erau trei aşi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cei mai puternici.
Şi mergeaţi după cuvinte de învăţătură, nu?
Păi era aşa, mergeam la Mănăstire la Antim aproape zilnic, şi la slijbele de seară, la vecernii, vorbea Părintele Sofian şi mulţimea venea acolo jos să-l asculte.
Patriarhul Iustin Moisescu era considerat cel mai deştept.
Omul are posibilităţi să se înduhovnicească, numai dorinţă să aibă. Şi bineînţeles, în primul rând, rugăciunea.
Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea în general?
În general, că a inimii e greu de ajuns la ea. Eu ştiu despre ea din tinereţe, da, crezi că am făcut vreun pas? S-a scris multe despre ea, în vremea tinereţii mele apăruse cartea Părintelui Paisie Velicicovschi cu sfaturi pentru această rugăciune.
De la Optima, nu?
Da, dar el a fost aicea la noi, la Neamţ şi la Dragomirna.
În legătură cu ţara noastră...
Venise un rus la Rugul Aprins, unde era şi Părintele Sofian, Ioan Gulighin, sau aşa ceva, şi el era foarte înaintat se zice în rugăciunea inimii.
El statea cuminte în strana lui, în dreapta acolo, lângă strană. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el pe urmă. Eu îi vedeam acolo la Antim, dar nu intram în legătură cu ei. Erau cu funcţiile lor, oameni mai în vârstă, îl vedeam şi pe Părintele Daniil Sandu Tudor.
Omul trebuie să alerge la rugăciune, că, se întâmplă aşa, că unele lucruri nu ştii de unde sunt. Da... Dacă de exemplu nu găseşti ceva şi zici Tatăl nostru, imediat te descurci. Dar se pune întrebarea, e de la Dumnezeu sau să nu fie o înşelare de la cel rău?
Că, a fost aşa, a fost un cerc spiritist, şi ei ziceau că sunt pe calea cea bună, pentru că la orice şedinţă pe care o încep rostesc Tatăl nostru. Şi cu asta am argumentat Părintelui Cleopa că nu e lucrare de la cel rău. Dar Părintele a zis că nu, poate să fie înşelare, că cel rău te ţine şi la rugăciune, te înalţă, ca de la mai mare înălţime să cazi, să cazi mai adânc. Şi mi-a dat un exemplu: un Părinte se considera că este inbunătăţit şi Dumnezeu a rânduit ca să meargă un alt călugăr la el şi l-a întrebat: da, cu rugăciunea cum stai? Şi ăsta a zis bine, foarte bine: în fiecare seară vine un înger şi mă scoală la rugăciune, scoală Părinte la rugăciune! Celălat i-a spus: Părinte, să nu fie o înşelare. L-ai întrebat cine este? Să-l întrebi. S-a culcat înşelatul şi a venit presupusul înger să-l scoale la rugăciune. Şi el a zis: da tu cine eşti? şi s-a închinat, şi a dispărut.
Sunt multe fapte la care trebuie să fim atenţi în post. Trebuie rugăciunea şi nădejdea.
Pe Părintele Cleopa unde îl întâlneaţi?
La Antim l-am întâlnit prima dată. Şi pe urmă la Sihăstria.
Şi pe Părintele Arsenie Boca l-aţi cunoscut?
În Bucureşti, când picta la Biserica Sfântul Elefterie.
Cu Rugul Aprins ce au avut ăştia Părinte?
Şi cei care nu era în mişcare, unii dintre ei, dar care ştiau despre ea au fost fie închişi, fie băgaţi la munca de jos. La Antim rămăsăseră numai câţiva, au adus de la Plumbuita pe un Părinte care slujea. El era tânăr, da scăpase de aşa zisul anturaj. Şi pe urmă a devenit stareţ la Plumbuita acolo. Şi a fost deputat în Marea Adunare. Simion Tatu.
Părinte, mai spuneţi-ne un cuvânt de învăţătură pentru final.
Păi, cuvânt de învăţătură e ăsta, în primul rând să meargă omul la biserică, să nu se lenevească, să nu-i scape Duminica şi Sărbătoarea că acolo se face legătura cu Dumnezeu. Este şi rugăciunea particulară, dar, important, este Sfânta Liturghie, să nu lipsească omul şi dacă se duce să fie atent, măcar la momentele pricipale din Sfânta Liturghie când se face Sfinţirea Tainelor, să nu vorbească, să nu vagabondeze cu mintea, că e foarte greu totuşi să-ţi stăpâneşti gândurile. Şi să nu iasă din biserică în timpul slujbei, e păcat deosebit să pleci şi să nu revii.
Şi să se spovedească omul. De câte ori cade. De câte ori cade să se ridice. Se întâmplă lucruri grozave, sunt oameni care ajung la bătrâneţe şi nu s-au spovedit în viaţa lor. Taică-meu a spovedit pe unul când să moară, la şaptezeci şi ceva de ani pentru prima dată.
Şi de împărtăşit, cum e?
Împărtăşania e suficientă şi o singură dată, dar să fii vrednic. Părintele Adrian Făgeţeanu de la Antim zicea că în primul rând spovedania contează, că împărtăşania ţi-o dă Dumnezeu dacă eşti vrednic. Dacă iei cu nevrednicie, osândă-ţi faci. Tâlharul de pe cruce s-a Spovedit, nu s-a Împărtăşit şi a ajuns în Rai. Deci contează căinţa, părerea de rău a omului. Când se duce omul la Sfintele Taine nepregătit, mai rău îşi face. Contează spoveditul şi Dumnezeu alege.
luni, 10 martie 2014
Poezia pentru care poetul Radu Gyr a fost condamnat la moarte:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţurii, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţurii, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
vineri, 7 martie 2014
Fragment din cartea Părintelui Adrian Făgeţeanu, "Viaţa mea, mărturia mea"
Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?
Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de a lui? Cu vaca?
Nu!
Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo…
Vedea mai multe!
Păi, trebuia… ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce o vinzi? N ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta…” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi!
Aţi fost arestat într un mod mai deosebit, spuneaţi…
Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine… Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?
Deci, stareţul era colonel?
Da, dar până atunci n am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.
Cum îl chema, părinte?
Aaaaa! Dacă mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează…
Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de a lui? Cu vaca?
Nu!
Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo…
Vedea mai multe!
Păi, trebuia… ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce o vinzi? N ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta…” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi!
Aţi fost arestat într un mod mai deosebit, spuneaţi…
Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine… Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?
Deci, stareţul era colonel?
Da, dar până atunci n am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.
Cum îl chema, părinte?
Aaaaa! Dacă mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează…
joi, 6 martie 2014
La Piteşti nu poţi să te mai piteşti...
De altfel nu puteai să te piteşti nici pe vremuri. Pentru că puşcăria era aşezată aproximativ în centrul oraşului. Auzeau oare oamenii din puşcării zgomotul paharelor şi veseliei? www.fenomenulpitesti.ro, un studiu amplu despre fericiri şi nefericiri româneşti.
Stalin şi mântuirea
Iosif Vissarionovici Stalin a murit în 1953. Pe tema aceasta s-a făcut un minunat film în regia lui Horaţiu Mălăiele, Nunta Mută. Una din surorile lui Stalin a fost călugăriţă şi după moartea lui s-au dat directive în toate ţările satelit ortodoxe să se tragă clopotele şi să se facă slujbe de pomenire. Mai mult, citeam în Lumea Credinţei de acum câţiva ani că ar exista unii care vor să-l facă sfânt.
După 50 de ani de comunism, în România, există oare foşti torţionari care să spere la mântuire cu ajutorul bisericii?
După 50 de ani de comunism, în România, există oare foşti torţionari care să spere la mântuire cu ajutorul bisericii?
miercuri, 5 martie 2014
Marele examen, de Părintele Arsenie Boca
,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)
Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu crucea.
Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte.
Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.
A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întâlnit real cu Iisus -clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a o desfăşura între oameni – de altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.
Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă va face liberi”. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. – Şi când se întâmplă aceasta ?
- Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la „eul” nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus – în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl – şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţi şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin – dacă nu mult – chipul lui Iisus din viaţa noastră.
Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum „s-a întâmplat”, a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut „noi”, în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire.
,,Noi trăim în răstrişte, fiindcă suntem făpturi ale eului, care e aspru, strâmt la inimă şi care nu iradiază nici o lumină, iar pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele sale nu vibrează niciodată muzica eternităţii. Suspine de nemulţumire şi descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru viitor,astea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit sufletele şi Duhul lui Dumnezeu încă nu s-a descoperit în noi.
«Tată, şterge păcatele mele !» – căci păcătuind, omul ia în sine însuşi partea mărginitului. Păcatul e înfrângerea sufletului de eu. E un mijloc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a conştiinţei. În păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi într-adevăr vrednice de dorit, ci fiindcă aşa ni le prezintă lumina roşie a pasiunii. Dorim lucrurile nu fiindcă ele sunt mari în sine, ci fiindcă lăcomia noastră ni le înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărire. Aceste exagerări şi falsificări de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea dreaptă pentru valoarea lucrurilor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi contradictorii ale vieţii.
Zadarnica trudă a omului de-a reduce toate elementele firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui – aceasta e ceea ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi să se roage cu înfocare: «O Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele! Şterge rătăcirile eului! »
Lumina dinăuntru e aceea care-i descoperă adevărata fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoşti că, pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă aspiraţia lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său. Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria-i fiinţă, că e tulburat de eul său şi-şi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale: ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată în om mai profund ca foamea şi setea şi ca patima de bogăţie şi slavă. Şi această aspiraţie nu e numai în el; ea e în adâncul întregii făpturi; e necontenitul impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea nemărginitului în mărginit (Taina Bunei Vestiri n.n.) nu se arată în toată plinătatea ei nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor. Numai în sufletul omului. Căci aci Voinţa caută să se descopere în voinţa omului şi libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.
Aci Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aci vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până-i îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să-i câştige iubirea. Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu – decât prin iubire – singura care-1 saltă peste piedica din sine şi-1 strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii. În el îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea deplină a lui Dumnezeu, contopirea Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită; cea mai grea dintre piedicile descoperirii lui înlăturată; şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu, ajunsă la cea mai strălucită expresie între oameni. În el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de-o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.
Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum ai privi pe Maestru creând o lume nouă.
Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă. Toate contradicţiile se împacă; ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează în puritate; prăpastia dintre mărginit şi nemărginit se umple de o exuberantă iubire; fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare în forma florii şi a rodului. Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge cu noi alături ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel Preaînalt. Câtă vreme n-ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (R. Tagore).
După această litanie a unui fiu al Răsăritului, în căutarea sensului descojit de eu, să trecem la o analiză concretă a sensului crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus, şi ni le-a dat cale de urmat până la El.
Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem deci de la: „Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).
Aşadar desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când oarecine întrebă pe sfântul Isaac Sirul: „Ce e desăvârşirea ?” Sfântul răspunse: „O prăpastie de smerenie!”
Prin urmare pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă „în fiecare zi”. Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune, grâul cu neghina, desăvârşindu-se întreolaltă, până la seceriş.
Să luăm faptele simple:
Într-o sâmbătă, în sinagogă: „Cărturarii şi fariseii pândeau pe Iisus să vadă dacă face bine sâmbăta”. Era acolo un om cu mâna uscată. Şi văzându-L că face bine, „se umplură de nebunia urii şi unii cu alţii se vorbeau ce să-I facă lui Iisus” (Luca 6,11). Iată crucea formalismului sec. Într-altă sâmbătă Iisus trecea printre holde de grâu. Ucenicii au cules nişte spice şi le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecare din farisei, formalizându-se în apărătorul sâmbetei, îi ia la rost „că treieră sâmbăta” (Luca 6,2). Când Iisus ierta păcatele slăbănogului – condiţia neapărată a tămăduirii organice – pe care credinţa ajutorilor săi îl aduse prin acoperiş în faţa lui Iisus, unii mârâiau în inimile lor că „acesta huleşte” (Marcu 2,7), iar aceştia erau cărturari; „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” – ziceau ei. Nu-şi dădeau seama că Iisus e Dumnezeu. Încremeniţi în prejudecăţile lor despre Iisus, gândul numai că e Dumnezeu, le-ar fi plesnit capul în bucăţi.
Cu prilejul îndreptării lui Zaheu, mai marele vameşilor, de asemenea „cârteau” şi împotriva lui Zaheu şi împotriva lui Iisus. Duhul lor, care-i muncea, mereu îi împingea să dea lecţii lui Iisus.
Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi administra corecţii. Odată un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul Gadara, spunându-I să plece de pe-acolo. Legheonul de draci striga în gura mare că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt” (Marcu 5,7) şi I se rugau să nu-i trimită în adânc, ci în turma de porci. Dar pare că alte legheoane de draci au intrat în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus, încât drept mulţumire „tot oraşul” ieşi întru întâmpinarea lui Iisus, dându-L afară din hotarele lor. (Matei 8, 34).
Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă.
Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici demonii nu i-au făcut atâta împotrivire câtă I-a făcut cenzura invidiei omului ? – Cred că nu altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva virtuţii şi împotriva oricui care îndrăzneşte să iasă un pas măcar din această complicitate. Or, Iisus ieşise – nici n-a fost vreodată în complicitate cu păcatul – totuşi, iubind pe păcătoşi, îi întindea acesteia (cenzurii invidiei n.n.) cursele divine ale iubirii. Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului şi curios în numele legii, în numele lui Dumnezeu , ca împotriva persoanei lui Iisus nu s-a văzut vreodată. Oare de ce ?
- Cred că explicaţia ar putea fi următoarea:Dumnezeu se făcuse şi om adevărat.Omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus. Nu voiau să fie dumnezei; ei voiau să fie „ei” – ei mai presus de Dumnezeu; potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat protivnicul împotriva lui Dumnezeu. Omul voia să fie singur el, el singur; eul vrea să fie ateu. Iată ce sparge umanitatea în miliarde de hârburi: trufia originară, care dă lecţii lui Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să-1 bea Iisus cu mult înainte de-a I se da acestea pe cruce.
Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un lepădat de viaţă. Unul desăvârşit de smerenie şi pârjol de iubire. Să urmărim puţin, cu documentare patristică, boala aceasta fără leac, care multe cruci prilejuieşte.
Cenzura invidiei:
„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat: din fericit nefericit, din norocos nenorocit.
Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor ? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor ? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu sufăr vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă; primejdia e închisă în adânc; eşti legat cu un lanţ neîndurat; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.” (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie”, P.G. 31 col. 376-7).
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ; căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus ? – Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. „Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.” (Sfântul Vasile cel Mare, ,,Despre invidie”, P.G.31.377-C. trad. I Coman)
Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de fiecare zi”, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor lor.
Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe Sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi.
La noi nu sunt semnele sfinţilor.
Dar zic însă – Providenţa ţie hotărârea noastră -: cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi !
Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu crucea.
Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte.
Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.
A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întâlnit real cu Iisus -clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a o desfăşura între oameni – de altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.
Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă va face liberi”. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. – Şi când se întâmplă aceasta ?
- Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la „eul” nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus – în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl – şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţi şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin – dacă nu mult – chipul lui Iisus din viaţa noastră.
Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum „s-a întâmplat”, a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut „noi”, în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire.
,,Noi trăim în răstrişte, fiindcă suntem făpturi ale eului, care e aspru, strâmt la inimă şi care nu iradiază nici o lumină, iar pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele sale nu vibrează niciodată muzica eternităţii. Suspine de nemulţumire şi descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru viitor,astea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit sufletele şi Duhul lui Dumnezeu încă nu s-a descoperit în noi.
«Tată, şterge păcatele mele !» – căci păcătuind, omul ia în sine însuşi partea mărginitului. Păcatul e înfrângerea sufletului de eu. E un mijloc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a conştiinţei. În păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi într-adevăr vrednice de dorit, ci fiindcă aşa ni le prezintă lumina roşie a pasiunii. Dorim lucrurile nu fiindcă ele sunt mari în sine, ci fiindcă lăcomia noastră ni le înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărire. Aceste exagerări şi falsificări de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea dreaptă pentru valoarea lucrurilor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi contradictorii ale vieţii.
Zadarnica trudă a omului de-a reduce toate elementele firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui – aceasta e ceea ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi să se roage cu înfocare: «O Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele! Şterge rătăcirile eului! »
Lumina dinăuntru e aceea care-i descoperă adevărata fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoşti că, pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă aspiraţia lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său. Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria-i fiinţă, că e tulburat de eul său şi-şi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale: ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată în om mai profund ca foamea şi setea şi ca patima de bogăţie şi slavă. Şi această aspiraţie nu e numai în el; ea e în adâncul întregii făpturi; e necontenitul impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea nemărginitului în mărginit (Taina Bunei Vestiri n.n.) nu se arată în toată plinătatea ei nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor. Numai în sufletul omului. Căci aci Voinţa caută să se descopere în voinţa omului şi libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.
Aci Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aci vine El ca oaspete, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până-i îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, fiindcă vrea să-i câştige iubirea. Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu – decât prin iubire – singura care-1 saltă peste piedica din sine şi-1 strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii. În el îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea deplină a lui Dumnezeu, contopirea Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită; cea mai grea dintre piedicile descoperirii lui înlăturată; şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu, ajunsă la cea mai strălucită expresie între oameni. În el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de-o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.
Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum ai privi pe Maestru creând o lume nouă.
Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă. Toate contradicţiile se împacă; ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează în puritate; prăpastia dintre mărginit şi nemărginit se umple de o exuberantă iubire; fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fără formă ne apare în forma florii şi a rodului. Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge cu noi alături ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel Preaînalt. Câtă vreme n-ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic” (R. Tagore).
După această litanie a unui fiu al Răsăritului, în căutarea sensului descojit de eu, să trecem la o analiză concretă a sensului crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus, şi ni le-a dat cale de urmat până la El.
Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem deci de la: „Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2,6-8).
Aşadar desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când oarecine întrebă pe sfântul Isaac Sirul: „Ce e desăvârşirea ?” Sfântul răspunse: „O prăpastie de smerenie!”
Prin urmare pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă „în fiecare zi”. Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune, grâul cu neghina, desăvârşindu-se întreolaltă, până la seceriş.
Să luăm faptele simple:
Într-o sâmbătă, în sinagogă: „Cărturarii şi fariseii pândeau pe Iisus să vadă dacă face bine sâmbăta”. Era acolo un om cu mâna uscată. Şi văzându-L că face bine, „se umplură de nebunia urii şi unii cu alţii se vorbeau ce să-I facă lui Iisus” (Luca 6,11). Iată crucea formalismului sec. Într-altă sâmbătă Iisus trecea printre holde de grâu. Ucenicii au cules nişte spice şi le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecare din farisei, formalizându-se în apărătorul sâmbetei, îi ia la rost „că treieră sâmbăta” (Luca 6,2). Când Iisus ierta păcatele slăbănogului – condiţia neapărată a tămăduirii organice – pe care credinţa ajutorilor săi îl aduse prin acoperiş în faţa lui Iisus, unii mârâiau în inimile lor că „acesta huleşte” (Marcu 2,7), iar aceştia erau cărturari; „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” – ziceau ei. Nu-şi dădeau seama că Iisus e Dumnezeu. Încremeniţi în prejudecăţile lor despre Iisus, gândul numai că e Dumnezeu, le-ar fi plesnit capul în bucăţi.
Cu prilejul îndreptării lui Zaheu, mai marele vameşilor, de asemenea „cârteau” şi împotriva lui Zaheu şi împotriva lui Iisus. Duhul lor, care-i muncea, mereu îi împingea să dea lecţii lui Iisus.
Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi administra corecţii. Odată un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul Gadara, spunându-I să plece de pe-acolo. Legheonul de draci striga în gura mare că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt” (Marcu 5,7) şi I se rugau să nu-i trimită în adânc, ci în turma de porci. Dar pare că alte legheoane de draci au intrat în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus, încât drept mulţumire „tot oraşul” ieşi întru întâmpinarea lui Iisus, dându-L afară din hotarele lor. (Matei 8, 34).
Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă.
Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici demonii nu i-au făcut atâta împotrivire câtă I-a făcut cenzura invidiei omului ? – Cred că nu altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva virtuţii şi împotriva oricui care îndrăzneşte să iasă un pas măcar din această complicitate. Or, Iisus ieşise – nici n-a fost vreodată în complicitate cu păcatul – totuşi, iubind pe păcătoşi, îi întindea acesteia (cenzurii invidiei n.n.) cursele divine ale iubirii. Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului şi curios în numele legii, în numele lui Dumnezeu , ca împotriva persoanei lui Iisus nu s-a văzut vreodată. Oare de ce ?
- Cred că explicaţia ar putea fi următoarea:Dumnezeu se făcuse şi om adevărat.Omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus. Nu voiau să fie dumnezei; ei voiau să fie „ei” – ei mai presus de Dumnezeu; potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat protivnicul împotriva lui Dumnezeu. Omul voia să fie singur el, el singur; eul vrea să fie ateu. Iată ce sparge umanitatea în miliarde de hârburi: trufia originară, care dă lecţii lui Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să-1 bea Iisus cu mult înainte de-a I se da acestea pe cruce.
Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un lepădat de viaţă. Unul desăvârşit de smerenie şi pârjol de iubire. Să urmărim puţin, cu documentare patristică, boala aceasta fără leac, care multe cruci prilejuieşte.
Cenzura invidiei:
„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat: din fericit nefericit, din norocos nenorocit.
Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor ? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor ? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu sufăr vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă; primejdia e închisă în adânc; eşti legat cu un lanţ neîndurat; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.” (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie”, P.G. 31 col. 376-7).
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ; căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus ? – Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. „Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.” (Sfântul Vasile cel Mare, ,,Despre invidie”, P.G.31.377-C. trad. I Coman)
Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de fiecare zi”, până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor lor.
Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe Sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi.
La noi nu sunt semnele sfinţilor.
Dar zic însă – Providenţa ţie hotărârea noastră -: cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi !
marți, 4 martie 2014
Interviu cu Marius Truţă, pictor de biserici
Când ai început să faci artă iconografică?
Păi, în 1994 am început.
Şi ai făcut câţi ani?
6 ani.
De cine ţine facultatea?
De Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei.
În Bucureşti?
Da.
Câţi ani aveai când ai început facultate?
Vreo 30.
Şi până atunci ce ai făcut?
Am făcut de toate. După ce am renunţat la şcoala de ofiţeri, încă din primul an, fără să-l termin, pentru că, dacă apucam să termin primul an, la revedere..., nu mai scăpam aşa uşor. Taică-meu a fost ofiţer şi cumva, fără să vreau, m-a influenţat chestia asta, să fac Liceul Militar, şi apoi mai crescusem şi mi-am dat seama că nu e pentru mine. Şcoala de Ofiţeri am început-o la Sibiu, Nicolae Bălcescu se chema, şi apoi am făcut o Postliceală a CFR-ului. Primul loc de muncă a fost o chestie în transporturi, neferoviare, apoi am ajuns impegat. Iar în 1989, datorită problemelor mele cu politichia, m-au dat afară. După bulibăşeala din decembrie am ajuns la Muzeul Agriculturii din Slobozia. Am stat aici printre cuptoare de pâine şi primele batoze, locotractoare se chemau, americane, Lincon, mergeau cu paie, arătau ca o locomotivă cu roţi mecanice.
Către artă iconografică ce te-a îndreptat?
Începusem să merg pe la biserică, după moartea lui taică-meu, cu toate că eram membru de partid, mergeam Duminica la biserică. Aşa am obţinut şi recomandarea preotului de acolo, din Slobozia, ca să intre era nevoie de recomandarea unui preot, copii după certificatul de botez, că e obligatoriu să fii creştin. Cu derogare primesc şi catolicii, iar Patriarhia îi acceptă şi pe ei să facă pictură bisericească.
Nu e diferenţă între pictura catolică şi cea ortodoxă?
În mare nu este, ei pictau într-o vreme bisericile în stil realist, însă iclusiv Papa Ioan Paul a hotărât că e mai bine ca şi bisericile catolice să adopte arta bizantină, se apropie mai mult de ceea ce trebuie să fie arta în biserică.
Îţi trebuie ceva anume pentru a face artă iconografică?
Îţi trebuie şi un pic de talent şi pasiune în primul rând. E destul de greoi, nu e chiar la îndemâna oricui, să stai toată ziua pe schelă, iar ca să pui fresca pe perete depui şi efort fizic, ca zidarii, tu iţi faci tencuiala, nu vine altcineva să-ţi facă treaba asta.
E o tehnică aparte?
Nu, dar trebuie un pic de atenţie, zidarii sunt obişnuiţi să arunce materialul pe perete, fac pe o parte şi stropesc în alta. Depinde de perete, se poate pune pe perete frescă neagră, frescă cu nisip în ea ca să prindă suportul de pictat. Mai ales acum, în perioada modernă, când tencuieşti bisericile din neştiinţă se bagă var cu nisip şi ciment. Ori asta e catastrofă la pictură, că poate să migreze, salpetru de cile migrează, ştii, sare aia, şi iese deasupra picturii, se albeşte şi te trezeşti după câţiva ani că ai muncit degeaba. Fresca dacă e făcută cum trebuie rezistă cel puţin 100 de ani. Dacă peretele are un conţinut mai mare de ciment se ajunge să se pună şi în câteva straturi fresca neagră, mai întâi cu mai mult ciment până la un strat doar din var şi nisip, ceea ce se cheamă frescă albă.
Care a fost prima ta lucrare?
La Deda am lucrat prima dată şi apoi la Reghin, pe urmă la Bârlad, la Iaşi, la Mănăstirea Sâmbăta, unde am stat 3 ani.
La Sâmbăta s-a repictat toată biserica?
Nu, capela făcută înainte de 89, până atunci a funcţionat ca muzeu de icoane. Le-au dat voie să construiască la Sâmbăta, dar tovarăşii n-au acceptat să facă şi capelă, era biserica asta veche, de pe vremea Brâncovenilor. Acolo au avut o surpriză când au venit să facă restaurarea, au placat o pictură, portretele hodine, Ferdinand şi Mihai şi ca să nu aibă probleme cu tovarăşii au acoperit peretele, iar după Revoluţie au dat jos ce puseseră iar pictura s-a păstrat ca nouă.
Şi după Sâmbăta?
La nişte lucrări de restaurare, la Curtea de Argeş, la Sălătuc, la Mediaş, Ploieşti, plus nişte troiţe, le-am pictat singur. O troiţă era ca o biserică, atât de mare, cu turlă, cu tot dichisul, făcută de un tip care înainte de 89, prin anii 70 a fugit din ţară, macaragiu de profesie, şi a lucrat în America până în anii 90 când a revenit în ţară, troiţa fiind făcută în amintirea părinţilor pe care n-a mai apucat să-i mai vadă.
Acum unde lucrezi?
La Rovinari, la Piscu şi la Plopu.
Cred că pentru munca asta îţi trebuie destul de multă dedicaţie şi pasiune, pentru că lipseşti mult de acasă.
Da...
Cam câte luni stai acasă dintr-un an?
Adunate cam două luni. Anul ăsta însă s-a lungit, niciodată n-am stat aşa mult.
Ai văzut vreo schimbare în Biserică în aceşti ani de tranziţie?
Da, ceva schimbări s-au făcut. Cel puţin în domeniul ăsta al artei, ca să se evite diverse interpretări s-a hotărât să se meargă pe stilul mai vechi, grecesc. E o chestie care se întâmplă în mai toată ţara, în Ardeal mai sunt scăpări de influenţe realiste.
Viaţa ta a fost destul de zbuciumată.
Oho...
Te-a ajutat statul în biserică şi lucrul ăsta al picturii bisericeşti?
Da, mi-a dat o linişte. E mai greu ca în alte părţi, dar nu mai greu ca la CFR, acolo era cumplit...
Ai plecat dintr-un sistem care se chema a treia armată a ţării şi poţi să zici că ai ajuns în altul?
Da, preoţimea e tot ca într-un soi de armată, că există o ierarhie la care trebuie să se supună. Dar noi nu prea avem treabă cu ierarhia lor.
Ai văzut Andrei Rubliov al lui Tarkovsky?
L-am văzut mai demult, acum îl am, dar are traducerea în engleză. Dar atunci când l-am văzut m-a impresionat.
La cât de fotografic e cred că e o plăcere să te uiţi la el chiar şi netradus.
Da...
Aaa şi am mai lucrat cu Paşcanu în judeţul Braşov, la Comana. Acolo am dat de un preot mai modern ca să zic aşa, avea o pălărie cu boluri mari şi mai venea şi se asundea să fumeze şi el o ţigară să nu-l vadă enoriaşii. Şi ne mai invita seara la câte un pahar de bere sau vin, era un magazin sătesc cu local în magazin şi cu separeu unde mai venea şi primarul. Popa Şoancă. Era haios altfel.
În schimb pe Valea Mureşului, la Deda, am întâlnit un preot cu mult har. Părintele Mitu. Era şi bun orator.
Cât câştigi pe lună?
Uneori iau 20 de milioane, alteori mai puţin, depinde cât metraj fac în luna aia, dacă e zonă mai dificilă, respectiv bolţile şi tavanele, atunci merge mai greu, nu te poti întinde ca la pereţii drepţi unde n-ai scene. La Sfinţii în picioare merge mai repejor.
Ai avut probleme mari cu, comuniştii?
Cu tovarăşii am avut probleme destul de nasoale. Am fost de vreo două ori în anchetă şi gata să mă salte. Mă ameninţau că iau de la 5 la 12 ani pentru propagandă împotriva orânduirii. Spre final încercau sa însceneze ceva de drept comun, ca să evite procesele politice.
Şi acum mai ai probleme cu ei?
râde...
Păi, în 1994 am început.
Şi ai făcut câţi ani?
6 ani.
De cine ţine facultatea?
De Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei.
În Bucureşti?
Da.
Câţi ani aveai când ai început facultate?
Vreo 30.
Şi până atunci ce ai făcut?
Am făcut de toate. După ce am renunţat la şcoala de ofiţeri, încă din primul an, fără să-l termin, pentru că, dacă apucam să termin primul an, la revedere..., nu mai scăpam aşa uşor. Taică-meu a fost ofiţer şi cumva, fără să vreau, m-a influenţat chestia asta, să fac Liceul Militar, şi apoi mai crescusem şi mi-am dat seama că nu e pentru mine. Şcoala de Ofiţeri am început-o la Sibiu, Nicolae Bălcescu se chema, şi apoi am făcut o Postliceală a CFR-ului. Primul loc de muncă a fost o chestie în transporturi, neferoviare, apoi am ajuns impegat. Iar în 1989, datorită problemelor mele cu politichia, m-au dat afară. După bulibăşeala din decembrie am ajuns la Muzeul Agriculturii din Slobozia. Am stat aici printre cuptoare de pâine şi primele batoze, locotractoare se chemau, americane, Lincon, mergeau cu paie, arătau ca o locomotivă cu roţi mecanice.
Către artă iconografică ce te-a îndreptat?
Începusem să merg pe la biserică, după moartea lui taică-meu, cu toate că eram membru de partid, mergeam Duminica la biserică. Aşa am obţinut şi recomandarea preotului de acolo, din Slobozia, ca să intre era nevoie de recomandarea unui preot, copii după certificatul de botez, că e obligatoriu să fii creştin. Cu derogare primesc şi catolicii, iar Patriarhia îi acceptă şi pe ei să facă pictură bisericească.
Nu e diferenţă între pictura catolică şi cea ortodoxă?
În mare nu este, ei pictau într-o vreme bisericile în stil realist, însă iclusiv Papa Ioan Paul a hotărât că e mai bine ca şi bisericile catolice să adopte arta bizantină, se apropie mai mult de ceea ce trebuie să fie arta în biserică.
Îţi trebuie ceva anume pentru a face artă iconografică?
Îţi trebuie şi un pic de talent şi pasiune în primul rând. E destul de greoi, nu e chiar la îndemâna oricui, să stai toată ziua pe schelă, iar ca să pui fresca pe perete depui şi efort fizic, ca zidarii, tu iţi faci tencuiala, nu vine altcineva să-ţi facă treaba asta.
E o tehnică aparte?
Nu, dar trebuie un pic de atenţie, zidarii sunt obişnuiţi să arunce materialul pe perete, fac pe o parte şi stropesc în alta. Depinde de perete, se poate pune pe perete frescă neagră, frescă cu nisip în ea ca să prindă suportul de pictat. Mai ales acum, în perioada modernă, când tencuieşti bisericile din neştiinţă se bagă var cu nisip şi ciment. Ori asta e catastrofă la pictură, că poate să migreze, salpetru de cile migrează, ştii, sare aia, şi iese deasupra picturii, se albeşte şi te trezeşti după câţiva ani că ai muncit degeaba. Fresca dacă e făcută cum trebuie rezistă cel puţin 100 de ani. Dacă peretele are un conţinut mai mare de ciment se ajunge să se pună şi în câteva straturi fresca neagră, mai întâi cu mai mult ciment până la un strat doar din var şi nisip, ceea ce se cheamă frescă albă.
Care a fost prima ta lucrare?
La Deda am lucrat prima dată şi apoi la Reghin, pe urmă la Bârlad, la Iaşi, la Mănăstirea Sâmbăta, unde am stat 3 ani.
La Sâmbăta s-a repictat toată biserica?
Nu, capela făcută înainte de 89, până atunci a funcţionat ca muzeu de icoane. Le-au dat voie să construiască la Sâmbăta, dar tovarăşii n-au acceptat să facă şi capelă, era biserica asta veche, de pe vremea Brâncovenilor. Acolo au avut o surpriză când au venit să facă restaurarea, au placat o pictură, portretele hodine, Ferdinand şi Mihai şi ca să nu aibă probleme cu tovarăşii au acoperit peretele, iar după Revoluţie au dat jos ce puseseră iar pictura s-a păstrat ca nouă.
Şi după Sâmbăta?
La nişte lucrări de restaurare, la Curtea de Argeş, la Sălătuc, la Mediaş, Ploieşti, plus nişte troiţe, le-am pictat singur. O troiţă era ca o biserică, atât de mare, cu turlă, cu tot dichisul, făcută de un tip care înainte de 89, prin anii 70 a fugit din ţară, macaragiu de profesie, şi a lucrat în America până în anii 90 când a revenit în ţară, troiţa fiind făcută în amintirea părinţilor pe care n-a mai apucat să-i mai vadă.
Acum unde lucrezi?
La Rovinari, la Piscu şi la Plopu.
Cred că pentru munca asta îţi trebuie destul de multă dedicaţie şi pasiune, pentru că lipseşti mult de acasă.
Da...
Cam câte luni stai acasă dintr-un an?
Adunate cam două luni. Anul ăsta însă s-a lungit, niciodată n-am stat aşa mult.
Ai văzut vreo schimbare în Biserică în aceşti ani de tranziţie?
Da, ceva schimbări s-au făcut. Cel puţin în domeniul ăsta al artei, ca să se evite diverse interpretări s-a hotărât să se meargă pe stilul mai vechi, grecesc. E o chestie care se întâmplă în mai toată ţara, în Ardeal mai sunt scăpări de influenţe realiste.
Viaţa ta a fost destul de zbuciumată.
Oho...
Te-a ajutat statul în biserică şi lucrul ăsta al picturii bisericeşti?
Da, mi-a dat o linişte. E mai greu ca în alte părţi, dar nu mai greu ca la CFR, acolo era cumplit...
Ai plecat dintr-un sistem care se chema a treia armată a ţării şi poţi să zici că ai ajuns în altul?
Da, preoţimea e tot ca într-un soi de armată, că există o ierarhie la care trebuie să se supună. Dar noi nu prea avem treabă cu ierarhia lor.
Ai văzut Andrei Rubliov al lui Tarkovsky?
L-am văzut mai demult, acum îl am, dar are traducerea în engleză. Dar atunci când l-am văzut m-a impresionat.
La cât de fotografic e cred că e o plăcere să te uiţi la el chiar şi netradus.
Da...
Aaa şi am mai lucrat cu Paşcanu în judeţul Braşov, la Comana. Acolo am dat de un preot mai modern ca să zic aşa, avea o pălărie cu boluri mari şi mai venea şi se asundea să fumeze şi el o ţigară să nu-l vadă enoriaşii. Şi ne mai invita seara la câte un pahar de bere sau vin, era un magazin sătesc cu local în magazin şi cu separeu unde mai venea şi primarul. Popa Şoancă. Era haios altfel.
În schimb pe Valea Mureşului, la Deda, am întâlnit un preot cu mult har. Părintele Mitu. Era şi bun orator.
Cât câştigi pe lună?
Uneori iau 20 de milioane, alteori mai puţin, depinde cât metraj fac în luna aia, dacă e zonă mai dificilă, respectiv bolţile şi tavanele, atunci merge mai greu, nu te poti întinde ca la pereţii drepţi unde n-ai scene. La Sfinţii în picioare merge mai repejor.
Ai avut probleme mari cu, comuniştii?
Cu tovarăşii am avut probleme destul de nasoale. Am fost de vreo două ori în anchetă şi gata să mă salte. Mă ameninţau că iau de la 5 la 12 ani pentru propagandă împotriva orânduirii. Spre final încercau sa însceneze ceva de drept comun, ca să evite procesele politice.
Şi acum mai ai probleme cu ei?
râde...
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)