Când te gândeşti la Polul Sud al monahismului românesc te gândeşti poate la Deşertul Tătarilor sau la invaziile lor. Într-un loc cu puţină verdeaţă, nu mi s-a arătat nicio călugăriţă. În mod evident intrasem într-un loc al ascetismului măicesc.
Ştiut doar de ele, păstrate de ele, biserica mănăstirii se aşează sămeţ pe o unduire de deal.
În partea opusă, Dunărea.
Uşile pecetluite de celofan lăsau să se îndrevadă neconstrucţia Altarului. Semn al unei rugăciuni în devenire.
Revin, mi-am zis, lăsând în spate vântul arid al trecerii peste cea mai sudică mănăstire a României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu